O frunză se coboară ușor dintr-un copac,
Mă uit la ea, e toamnă, mă întristez și tac,
E-ngălbenită, tristă, dă semn că stă să moară,
Dar o aștept să vină din nou la primăvară.
E toamnă, întuneric, ce frig și ce pustiu!
Și, totuși, cred că toamna se va trezi târziu
Cu păsări care pleacă spre țările mai calde,
Cu soarele sechestru pe raza care arde.
Și brusc, e începutul finalului de verde,
E galbenul stăpânul a tot ce se mai vede,
Iubito, vino-n brațe să ne-ntomnim și noi
Și vom trăi a verde de vineri până joi.
În lumea noastră, singuri, cu frunzele veșmânt
Vom celebra iubirea și toamna pe pământ.
Adrian Moldovan
